De ce scriu? Bună întrebare... Scriu din diverse cauze și sub impulsul unor motivații diferite, mereu altele în diverse etape ale peregrinării mele prin viață. Primele amintiri despre scris le am din copilărie...

 

În clasa a VII-a, fiind într-o tabără pentru pionieri, organizată la Bucium, în Iași, am participat la un concurs de creație literară. Am luat o mențiune cu o poezie patriotică. Am scris și am participat la concurs din dorința de a mă remarca printre ceilalți colegi de tabără, dorință specifică vârstei pe care o aveam atunci. Am păstrat diploma mult timp, până când, în împrejurări necunoscute, a dispărut. Prin perioada adolescenței am trecut fără a avea preocupări pentru creații proprii, cu excepția unor versificări  sub formă de urături pentru seara de Anul Nou și a două-trei poezii juvenile. În copilărie, pe când mergeam cu uratul, bunicul meu îmi compunea în fiecare an urătura, care avea o tentă satirică și făcea referire la evenimente petrecute în anul care se sfârșea. Îmi plăceau mult urăturile bunicului și cred că de la el am moștenit această preocupare.

După ce am terminat facultatea și am intrat în câmpul muncii, mai întâi ca inginer la I.T.R.D. Pașcani și apoi ca profesor în comuna natală, Tătăruși, am cunoscut realitățile sociale care erau, în cele mai multe cazuri, în contradicție cu așteptările mele, în urma educației comuniste pe care o primisem în școală. Am simțit o revoltă pe care am încercat să o exprim prin intermediul unor texte satirice. Mai întâi, împreună cu alți prieteni, am compus texte pentru o brigadă artistică pe care am înființat-o la căminul cultural din localitate. Noi compuneam textele, noi le interpretam și tot noi suportam ulterior reacțiile celor pe care îi criticam. Pe vremea aceea dorința de a scrie îmi era dublată și de un soi de nevoie de a mă remarca și ca artist. Și asta venea, cred, tot din copilărie, care mi-a fost marcată și de faptul că tatăl meu era un activist cultural pasionat de teatru și membru în corul căminului cultural. Îmi amintesc cum repeta atât rolurile pe care le-a jucat, cât și versurile de la cor, îmi amintesc și de discuțiile pe care le avea cu mama mea, discuții în care elogia activitatea profesoarei Pachița Ștefănescu, toate trezind în mine dorința de a fi și eu cândva artist pe scena căminului cultural.

 

Cu brigada artistică am luat mai multe premii și am participat și la Festivalul de umor ,,Gura Satului” de la Macea, județul Arad. Lupta prin satiră am continuat-o apoi de unul singur prin epigramă și monolog, primele epigrame compunându-le la Macea, unde au fost apreciate de D.C. Mazilu și de Valentin Silvestru. În comunism am publicat epigrame în ”Flacăra Iașului”, iar după 1989 o bună parte dintre epigrame mi-au fost citite la o emisiune de la Radio Iași, în cadrul unei rubrici coordonate de George Petrone. Tot după 1989 am început să scriu  poezii și proză, la început tot cu caracter satiric și apoi mai ,,serioase”, după cum zic unii. Motivația ținea de nevoia interioară de a comunica și în alt mod cu lumea, nevoie pe care am simțit-o din ce în ce mai intens odată cu trecerea timpului și pe care o simt și în momentul de față.

Pentru a nu se pierde o parte din ceea ce scriu, am publicat în ultimii ani textele pe care le-am considerat semnificative pentru ceea ce simt și gândesc în câteva tablete.