Vis de femeie

    Bǎrbatul stǎtea la marginea patului, îngȃndurat. Într-o zi soţia i-a spus pe un ton liniştit cǎ nu-şi gǎseşte rochia de mǎtase verde, lungǎ, cu decolteu şi cu şliţ adȃnci, pe care a îmbrǎcat-o la nunta unicei lor fiice. Era pe atunci, la cei 36 de ani ai sǎi, încǎ tȃnǎrǎ și nespus de frumoasǎ. A doua zi, pe acelaşi ton, i-a adus la cunoştinţǎ cǎ nu-şi gǎseşte pantofii din piele de şarpe pe care i-a încǎlţat cȃnd s-a îmbrǎcat cu rochia verde. Au mai trecut douǎ zile, după care, la fel de calmǎ, l-a înştiinţat cǎ nici şiragul de perle naturale pe care l-a avut la gȃt cȃnd s-a îmbrǎcat cu rochia verde şi s-a încǎlţat cu pantofii din piele de şarpe, nu-l mai gǎseşte. Abia la o sǎptǎmȃnǎ, semn cǎ a cǎutat mai mult, la fel de liniştitǎ ca în ziua în care i-a spus cǎ nu şi-a gǎsit rochia verde, l-a informat cǎ în ultimul timp nu a mai vǎzut şi nici nu a gǎsit cerceii şi inelele din aur cu pietre din diamant, pe care i-a purtat în ziua cȃnd s-a îmbrǎcat cu rochia verde şi s-a încǎlţat cu pantofii din piele de şarpe, avȃnd la gȃt un şirag de perle naturale. În tot acest rǎstimp în el s-a instalat o adevǎratǎ angoasǎ provocatǎ nu de valoarea acestor obiecte, ci de regretul cǎ soţia lui nu le-a avut niciodatǎ.

    9 februarie 2018

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *